Porumbei

De cand stateam pe masuta mica din coltul camerei,cea maro de langa geamuri,uitandu-ma la culoarea cerului de la ora 6 dimineata,intr-o zi de marti,probabil martie,nu multe se schimbasera.

La inceput cautasem un punct fix cu privirea in umbrele gri si lungi ce hraneau albastrul palid,dar nu gasisem decat doi prumbei somnambuli,cocotati pe acoperisul blocului de vis-a-vis,uitandu-se si ei la aceleasi fasii intunecate de aer.

Isi miscau capul din cand in cand intr-o parte si in alta uitandu-se cu plictis la asfaltul gri si rece al unei dimineti la fel de reci,dar nu la fel de mohorata.Nu ca cea de ieri si probabil nici ca cea de maine,doar ca cea de azi si de cateva ore mai incolo,pentru ca stiam ca soarele va ridica bariera,iar norii se vor duce mai departe,oamenii vor rasulfa usurati si vor iesi afara,vor merge,se vor gandi la vietile lor fara sens si vor face aceleasi lucruri ca de obicei.

Nu va fi nevoie sa le spui ca viata lor este monotona,pentru ca ei stiu deja asta,dar nu o vor recunoaste nici in ruptul capului.

Ce iti vor spune este faptul ca sunt prea ocupati ca sa mai dea atentie detaliilor minuscule si iti vor zambi politicos,trecand mai departe.

Acum nici cainii de afara nu mai latra.Cred ca si-au dat si ei seama ca li s-a terminat tura,si ca acum trebuie sa se odihneasca dupa un asemenea concert.

Linistea e apasatoare si cumva sinistra,iar peisajul din ce in ce mai static.Asta pana cand unul din porumbei si-a luat zborul si s-a asezat frumos pe celalalt acoperis,de unde avea sa il priveasca altcineva,intr-o alta dimineata,la o alta ora,intr-o alta zi de marti,intr-o cu totul alta luna de martie.